”Anii de glorie” ai justiției, uitată de Dumnezeu și stat pe pământ. Instanță mică, cu doi judecători supraspecializați în tot ce mișcă, dotați cu răbdare, înțelegere a tot și a toate (dar mai ales a istoriei și neputinței acestui stat de a da justiției spațiul, timpul, logistica și oamenii care să o înfăptuiască). Dar să zâmbim, totuși!

Proces de divorț. Cuplu tânăr, cu copii, soția reclamantă solicită divorțul după ce a părăsit domiciliul conjugal, agresată fiind de soț, prea des prieten cu alcoolul. Nimic spectaculos nu se arată: vor fi audiați martorii pârâtului, mama și fratele acestuia. Dar dialogul cu ei, pe masură ce se desfăsoară, devine surprinzător, ilar pe alocuri și sfârșește prin a dezvălui o întreagă filosofie de viață.

Martor mai întâi, mama pârâtului.
(judecător): Vă rog să vă spuneți numele.
(martor): Mă cheamă…
(J): Ce legătură de rudenie aveți cu pârâtul?
(M): Eu sunt mama lui… și nu știu cine este cela ce mă întrebați.
(J): Da, despre el este vorba, așa i se spune aici, în proces: pârât. Pentru că a fost pârât de nora dvs., reclamanta.
(M): Da ce l-a pârât?! Că băiatu meu e om bun: are grijă de casă, de prunci și de ie.
(J): Reclamanta spune că fiul dvs. obisnuiește să bea alcool, că o agresează, o bate adică. Mai exact, nora dvs. a afirmat că a fost lovită deseori de soț, care este mai tot timpul în stare de ebrietate, de beție adică.
(M): Eu nu știu dacă o bate, eu n-am văzut. Ei stau într-o curte cu noi, bătrânii, da n-am văzut scandal la ei în casă.
(J): Dar de băut, bea fiul dvs.?
(M): Apoi mai be câteodată.
Răspuns scurt, urmat de tăcere…
(J): Și cam cât bea?!
(M): No, cât să beie…
Iar tăcere, care pare să emane „aburi” de întelepciune: chiar poți deveni curios…
(J): Păi eu nu știu. Dacă dvs. știți, trebuie să ne spuneți.
(M): Apoi, be cât be tătă lumia.
(J): Bine, bine: unii beau mai mult, alții mai puțin, alții deloc. Fiul dvs. cât bea?! Este „băutor” – cum se zice pe-aici la cei care beau mult?!
(M): No, păi be… Nu știu eu cât, dar tătă lumia bia, nu?! Și noi bem, dar n-am plecat d-acasă… Io zâc că femeia trebuie să-și rabde de la bărbat, că d-aia e „om la casă”.

N-am lămurit prea multe depre ce și cum trăiește reclamanta în tânăra ei familie. Ce să-i faci, soacra-i soacră, nora-i noră… Trecem la audierea celui de-al doilea martor, fratele pârâtului.
(J): Cum vă numiți? Gradul de rudenie cu pârâtul?
(M): …fratele pârâtului.
(J): Din câte înțeleg locuiți cu părinții și fratele în aceeași gospodărie. Știți ceva despre felul în care se comportă fratele dvs. cu soția sa?
(M): Știu! Bine se compoartă, cum să se compoarte?!
(J): Păi soția lui, reclamanta, spune că o bate și că bea prea mult.
(M): Eu nu știu ce spune „doamna”, da nu știu să ia bătaie.
(J): Dar dacă bea mult fratele, stiți?
(M): D-apoi bia. Și ce dacă bia?! Tătă lumia bia: și eu biau și n-am plecat d-acasă…
(J): Dar reclamanta se plânge și că a fost lovită de fratele dvs., și că i-a cauzat răni grave.
(M): Nu știu io d-așa ceva. Da și dacă a fost așa, ce?! Pă mine m-a înjunghiat nevasta și n-am plecat d-acasă! Casa d-aia e casă, să stai și să rabzi…

Nu-mi amintesc dacă aici s-au încheiat audierile în cazul acesta și nici nu e nevoie să-mi amintesc. Cert este că aici se oprește povestirea mea: chiar și-atât, tot e plină de sens… Fiecare alegem sensul pe care i-l dăm.

Elena GRAMA

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.